Chiar dacă aceste teme sunt în sine importante şi interesante, accentuarea lor în acest studiu izvorăşte din cerinţa pastorală de a trata în teologia sacramentelor mai ales acele afirmaţii care vor putea fi aplicate unor probleme concrete pe care le întâlnesc mulţi creştini contemporani în legătură cu riturile Bisericii. Aceste probleme sunt exprimate în următoarele întrebări critice: de ce trebuie să participăm la riturile liturgice, care par să fie străine de interesele interpersonale, tehnologice şi sociale ale vieţii moderne, o suspiciune verificată la mulţi dintre cei care merg la biserică şi apoi se sustrag de la dezbaterea cu privire la posibilităţile unui viitor mai uman? Dar şi riturile înseşi, nu sunt acte pe care trebuie să le săvârşim ca să ascultăm în mod pasiv de poruncile lui Isus istoric, în timp ce dorim să fim liberi şi activi în a crea alte gesturi profetice potrivite realităţii actuale? Deoarece tindem în mod hotărât către viitor, cum putem descoperi în acelaşi timp un sens în riturile Bisericii care ne îndreaptă mai degrabă către trecut, adică la nişte lucrări ale Dumnezeului unul şi întreit deja săvârşite pentru noi în moartea şi învierea lui Isus Cristos şi în revărsarea Duhului Sfânt? În afară de aceasta, care este relevanţa harului sacramental care ar trebui să ne facă sfinţi, dacă această realitate constă pur şi simplu într-o determinare interioară a existenţei noastre sau într-un vag zălog al vieţii veşnice, în loc să ne ofere un îndemn puternic de a aborda responsabilităţile etice ale vieţii noastre?