Biserica a înțeles învățătura lui Isus Cristos datorită predicării apostolilor și a întâistătătorilor orânduiți de aceștia drept succesori ai lor și propovăduitori ai Evangheliei în comunitățile creștine. Conciliile ecumenice, în confruntarea cu tot felul de învățături și interpretări ale Sfintei Scripturi, au cristalizat adevărurile fundamentale de credință și au stabilit normele canonice pentru buna funcționare și bunul mers al comunităților creștine. Volumul de față încheie trilogia expunerii, sub formă de monografii, a conciliilor ecumenice din primul mileniu al creștinismului, când Biserica era Una și Indiviză, iar teologia și învățătura creștină prindeau rădăcini și se dezvoltau în două contexte socio-politico-religioase diferite, Răsăritul și Apusul Imperiului Roman.