Ca unul care-am citit și recitit această carte, pot afirma cu toată convingerea că autorul reușește să trezească în inimă necesitatea convertirii, bine știind, în același timp, că aceasta din urmă este o împreună lucrare a omului cu harul Spiritului Sfânt. Iar Pr. Guillaume reușește această „trezvie” prin prezentarea mai multor paradoxuri intrinseci convertirii: niciodată prea devreme/niciodată prea târziu; gratuită/dar dobândită cu multă trudă; instantanee/și răbdătoare; intim/și public. Pentru două dintre acestea, vă propun să vedem câte-o scurtă explicație dată de autor, lăsându-le pe celelalte să fie descoperite de cititorii, sper eu, tot mai numeroși.
Niciodată prea devreme: „Ca s-o spunem pe șleau: arde! Dar, noi gândim tocmai pe dos. Adică, la urma urmelor, când a fi să mă convertesc, mai mult ca sigur că bunul Dumnezeu mă va mântui în marea Lui îndurare. De aceea, aș putea să-mi pun deoparte o bună bucată de timp numai pentru mine … ” [p. 27] Acestei mentalități autorul îi răspunde cu un cuvânt al Sf. Augustin: „Fii sigur că dacă te convertești mâine, Dumnezeu îți va da harul Lui, ți l-a promis. Dar cine ți-a promis că și tu vei mai fi mâine?”… [p. 29]
Niciodată prea târziu: „Oricât de strâmt închiși am fi în viața noastră păcătoasă, nu trebuie să deznădăjduim niciodată, pentru că «la Dumnezeu, nimic nu este imposibil» (Lc 1,38).” Referitor la un tip periculos de înțelegere a expresiei „păcătoșii vor intra în paradis”, autorul clarifică această chestiune spunând: „convertirea noastră trebuie să aibă loc în timpul acestei vieți. Căci soarta noastră în veșnicie se joacă înainte de a muri … Cei care vor fi primiți în Casa Tatălui sunt păcătoșii care s-au căit și au fost iertați. Convertirea, oricât de târziu ar avea loc, e punctul de trecere obligatoriu.” [p. 48] Gratuită: „Convertirea e un dar. Nimeni nu poate veni la Cristos dacă Tatăl nu-l trage înspre El. În rugăciune, trebuie să cerem harul convertirii pentru noi înșine și pentru toți frații noștri.” [p. 253] Dobândită cu multă trudă: „Convertirea constă nu doar din atașarea la ceea ce e bun, ci și din detașarea de ceea ce e rău. Iar, de multe ori, procesul acesta este unul lung și dificil.” În acest sens, avem cazul parabolei fiului risipitor. Referitor la convertirea lui, ne putem întreba împreună cu autorul: „Aveți impresia că fiul risipitor, primit cu atâta dărnicie de către tatăl său, a putut să-și reia imediat firul pașnic al vieții de familie? Oare de cât timp n-a avut el nevoie pentru a scăpa de toate proastele obiceiuri dobândite în pribegie … ?” [p. 69-70]
O altă caracteristică a acestei lucrări este că în rândurile ei regăsim foarte multe și celebre exemple de persoane/personalități ce s-au lăsat, la un moment dat, atinse de harul convertirii: începând cu tâlharul cel bun răstignit împreună cu Cristos și continuând cu Sf. Pavel, Sf. Augustin, B. Pascal, E-E. Schmitt, A. Ratisbonne, Charles de Foucauld, M. Delpech, D. Decoin, A. Frossard etc.
Istoriile vieților acestora „ne transmit mesajul că, uneori, în viață, e nevoie de puțin pentru o mare convertire. Convertirea nu ia mai mult timp decât rostirea unui simplu da din adâncul inimii … chemării noastre la sfințenie.” [p. 93]
Vreau să închei această prezentare cu un cuvânt extraordinar al Fericitei Tereza de Calcutta, notat de autor la pagina 109. Răspunzând unui jurnalist care o întreba: „Soră, dumneavoastră, care ați avut de-a face cu atâtea situații crude și ați purtat atâtea lupte împotriva unor suferințe nedrepte, ne puteți spune ce-ar trebui să schimbăm pentru ca lumii ăsteia să-i meargă un pic mai bine?” – aceasta răspunde: „Domnul meu, ceea ce ar trebui schimbat întâi și-întâi de toate ar fi persoana dumneavoastră și a mea!”. Pe bună dreptate, ceea ce poate schimba lumea noastră sucită e convertirea personală. Și de aceea ea e atât de necesară.
Pr. Daniel AVRAM