La câţiva ani de la încheierea anului de noviciat şi depunerea profesiunii a fost transferat definitiv în mănăstirea „Sfântul Efrem cel Nou”, care găzduia şi infirmeria provinciei capucine de Napoli, unde, timp de 40 de ani, s-a îngrijit de fraţii bolnavi. Chemat adesea să-i viziteze şi pe cei bolnavi din afara mănăstirii, multă lume apela la ajutorul său, ascultând-l cu bucurie şi încredinţându-se rugăciunilor sale. S-a distins prin trăirea exemplară a voturilor religioase, prin dragostea eroică faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, prin evlavia deosebită către sfânta Fecioară. Înzestrat de Dumnezeu cu diferite daruri speciale, numeroase fapte extraordinare au fost obţinute prin mijlocirea lui, atât în viaţă, cât şi după moarte.

Pe 20 septembrie 1625, la doar câteva luni după moartea sa, a fost deschis procesul de canonizare, acesta cunoscând mai multe etape, până pe 26 septembrie 1687, când, din cauze încă necunoscute, s-a oprit. După o lungă perioadă de tăcere, în anul 1947, în urma unor cercetări, prin meritul lui Grigore Manoilescu, rămăşiţele sale pământeşti au fost regăsite în mănăstirea „Sfântul Efrem cel Nou”, care din 1865 nu mai aparţinea fraţilor Capucini, fiind suprimată de guvernul italian şi suferind ulterior diferite modificări şi întrebuinţări. În anul 1952 procesul de canonizare a fost reluat, iar pe 18 decembrie 1959, Papa Ioan al XXIII-lea a proclamat eroicitatea virtuţilor sale. Pe 30 octombrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat fericit.