Ideea asemănării sufletului cu un Castel de diamant i-a venit Terezei în timpul rugăciunii, pe când îl ruga stăruitor pe Dumnezeu să-i dicteze El însuşi acel tratat despre rugăciune pe care superiorii i-au cerut să-l scrie: Azi, pe când mă rugam eu Domnului să vorbească în locul meu, mi-a venit în minte să asemăn sufletul nostru cu un Castel cu totul şi cu totul de diamant (1M 1,1).
Când vorbeşte despre el, Tereza se lasă cuprinsă de entuziasm: „acest castel atât de strălucitor și de frumos, acest mărgăritar oriental, acest arbore al vieții, sădit chiar în apele vii ale vieții care este Dumnezeu”… (1L 2,1).
Totuşi, este necesar să precizăm că acest Castel închipuit de Tereza, nu este doar omul „creat după chipul lui Dumnezeu”, ci omul conformat pe deplin lui Isus Cristos.
Când Sfânta Tereza acceptă umilul rol de scriitoare „vindecătoare” a vieții spirituale, își propune să scrie despre lucruri practice, referindu-se la „unele îndoieli cu privire la rugăciune”, vorbind cu „aceste călugărițe din aceste mănăstiri carmelitane”.
Încă de la prima pagină, accentul este pus pe tema vieții spirituale, gândită în termeni originali: taina omului înzestrat cu un suflet în stare de a-l primi pe Dumnezeu și misterul comunicării cu divinitatea care locuiește în el.
Castelul este simbolul fundamental, pe care se întemeiază lucrarea, cu o corespondență în trăsătura sufletului omenesc constituit din mai multe locuințe sau încăperi, edificate în jurul unui centru personal: Dumnezeu, spre care se îndreaptă toate. El e izvor de lumină, e căldură, oaspete și gazdă, origine a vieții.
Cele șapte nivele de locuințe reprezintă cele șapte faze ale procesului spiritual, dar, în acelaşi timp, corespund și celor șapte învelișuri ale spiritului.
În sfârșit, ultima locuință a acestui Castel coincide cu pătrunderea în intimitatea lui Dumnezeu: ea reprezintă experiența unității împlinite.
Punctul de sosire trinitar, „dumnezeirea”, constituie o profundă experiență a prezenței lui Dumnezeu, în scopul ridicării la potențial maxim a acțiunii omului în favoarea celorlalți și a Bisericii.
În Castelul interior, sfânta Tereza, maestră a artei analogiei și a elaborării de simboluri, nu are alte izvoare de inspirație decât Sfânta Scriptură și propria sa viață.
În această capodoperă a spiritualității creștine se afirmă demnitatea omului și interioritatea lui largă unde sufletul e vrednic de Dumnezeu, deoarece în străfundul lui se află sediul Sfintei Treimi; se arată plenitudinea misterului morții și al învierii în creștin, unde se înfăptuiește transformarea lui în Cristos.