Putea să lipsească o prezenţă feminină din viața noastră frântă, ambiguă, obosită de însuşi veacul acesta căzut, o Doamnă care să fie dincolo de toate aceste lucruri, venită din altă lume, din alt eon, care să intre în odaia noastră şi să poposească lângă patul morții în care zacem, practic, de când ne naştem? Puteai lipsi tu, Preasfântă Doamnă a noastră, cea care plângi și totuși ești dincolo de lacrimi, cea care vii “,de sus”, neîncetând vreodată de a fi cu noi aici, “jos”, cea care râzi, cea care cânți?
Cea care îmi spui că va fi bine, că toate și toți vom fi bine?