Povestea vieţii părintelui Farrenkopf este aceea a unui misionar exemplar. Se naşte în Germania, iar în timpul studiilor ajunge în India, apoi, în timpul Primului Război Mondial activează ca infirmier voluntar în Franţa, pentru ca, după finalul studiilor şi hirotonire ascultarea să-l trimită în părţile noastre. Ajunge mai întâi la Cernăuţi, pentru ca, în 1925 şi apoi în 1932, să activeze la Bucureşti. Un poliglot impresionant, ajunge să îmbrăţişeze şi să iubească România ca pe ţara sa proprie. La Bucureşti, printre altele se ocupă de cei marginalizaţi şi săraci, dar şi de educaţia generală a celor mici, pentru care conduce redacţia revistei Raiul copiilor, timp de nouă ani, până la interzicerea ei de către autorităţile comuniste, în 1948. Împreună cu colegul său, părintele Ioan Lazăr SJ, care era redactor, colaborează şi la revista Raiul tineretului. A fost, de asemenea, secretar naţional al Asociaţiei „Apostolatul Rugăciunii” şi al Congregaţiilor Mariane. A predicat exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu de Loyola, străbătând ţara în lung şi-n lat. Dar misiunea pe care o primeşte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi cu care îl găseşte apoi prigoana comunistă este aceea de Comisar apostolic al Congregaţiei Maicii Domnului, o congregaţie greco-catolică. Dacă destinul său este puternic legat de confraţii săi iezuiţi, cu care împărtăşeşte idealurile şi viaţa, iar mai apoi domiciliul obligatoriu la Gherla şi miile de întrebări puse sub anchetă, acesta se îngemănează şi cu acela al surorilor faţă de care se simte responsabil şi pe care le îngrijeşte cu paternă fermitate, dar şi cu un spirit de sacrificiu şi un curaj demne de toată veneraţia.

Odată cu instaurarea regimului stalinist în România, cunoaşte rigorile dictaturii proletariatului, fiind arestat de cinci ori, fiind anchetat şi purtat în repetate rânduri de la arestul Securităţii la diferite penitenciare. Unul dintre acestea a fost şi cel din Sighetu Marmaţiei, unde împarte celula, printre alţii, şi cu episcopul Anton Durcovici. Întrucât atitudinea sa la anchete este deosebit de dârză, torţionarii se simt ameninţaţi de o eventuală punere în libertate a temerarului preot-călugăr şi, în bună tradiţie kaghebistă, este internat, în noiembrie 1956, la Secţia de Psihiatrie a spitalului din Târnăveni, de unde va fi eliberat doar în 1965, pentru a pleca la fratele său în Germania. Dar anii grei de temniţă şi umilirea pe care o simte un om inteligent închis într-un spital psihiatric îşi ajung sfârşitul în numai doi ani, când moare în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1967.

Data morţii spune multe despre cel care a scris, după ce iese din închisoare pentru prima dată, manuscrisul autobiografic: „Sfânta Fecioară în veci biruitoare. Însemnări din lupta Bisericii Catolice împotriva comunismului”.