Acesta este al șaselea volum din seria de 8 care vor apărea în seria „Note despre rugăciune”, ediție îngrijită de Dicasterul pentru Evanghelizare, Secțiunea pentru problemele fundamentale ale evanghelizării în lume. Toate volume sunt prefațate de Papa Francisc. Redăm câteva fragmente din concluzia cărții care ne spune ce este rugăciunea pentru călugărul cartuzian.
Definiţia clasică a rugăciunii este cea a lui Ioan Damaschinul, „o înălţare a sufletului către Dumnezeu” (cf. CBC, nr. 2559). Cu toate acestea, cartuzianul poate prefera definiţia călugărului Ioan Climax, care numeşte rugăciunea o „frecventare” a lui Dumnezeu (Scara, treapta 28. El mai adaugă că rugăciunea este unirea cu Dumnezeu, enôsis!). Noi folosim cuvântul „frecventare” pentru a traduce homilia, un cuvânt care desemnează contactul obişnuit cu o persoană – un a fi-împreună-cu.
În Ordinul Cartuzian, Guigo, autorul primei reguli (de fapt o simplă colecţie de obiceiuri) scrie, aproape în treacăt (este stilul său), o frază fundamentală: „Principala noastră aplicaţie şi vocaţie este să trăim în tăcerea şi singurătatea celulei” (Consuetudines Cartusiae 14.5). Cu toate acestea, trebuie să ne amintim ce spunea un călugăr cistercian care a fost un mare prieten al cartuzienilor, Guillaume de Saint Thierry: „Călugărul nu este niciodată mai puţin singur decât atunci când este singur”: pentru că în singurătate călugărul este cu Dumnezeu. De aceea, rugăciunea pentru el nu va fi altceva decât trăirea acestei situaţii.
Sfântul Bruno, fondatorul cartuzienilor, scria într-una dintre puţinele scrisori pe care le avem de la el: „Ce aduc singurătatea şi tăcerea pustiului ca beneficiu divin şi bucurie celor care le iubesc, numai cei care au experimentat-o ştiu” (Ad Radulphum 6).
Prin urmare, este vorba de o „experienţă”. Dar să spunem imediat că această „experienţă” poate fi trăită în întuneric total, în absenţa oricărui sentiment. Acesta este un lucru foarte greu de înţeles pentru omul de astăzi: totuşi, înţelegerea acestuia este perla preţioasă ascunsă în vocaţia cartuziană.
La nivelul a ceea ce este perceput, a ceea ce trăieşte călugărul foarte des, există pur şi simplu faptul că el „rezistă”, că el continuă, în ciuda tuturor lucrurilor, să trăiască în singurătate. În ciuda încercărilor, în ciuda uneori a tentaţiei de a fugi, el perseverează, pentru că adâncul inimii sale aderă la acest mod de viaţă. Pentru că în această constanţă Dumnezeu este prezent. El, şi numai el, este cel care ne dă puterea de a persevera.