Încă din adorlescenţă, părintele Courtois s-a simţit atras de viaţa trăită în intimitate cu Dumnezeu. De mult căpătase obiceiul de a scrie, ca şi cum Domnul i-ar fi dictat cuvintele, în carnetele care nu-i lipseau niciodată din buzunar. În afară de tot ceea ce părintele Courtois a făcut cunoscut lumii printr-o operă abundentă, găsim în aceste carnete expresia unei relaţii mai personale cu acela care era totul pentru el.
Părintele menţionează eventualitatea unei folosiri nu doar personală, dar şi în folosul altora, a acestor dialoguri „intime”: „Trebuie să înţelegi ideile pe care ţi le comunic şi să le exprimi cu propriile tale cuvinte pe măsură ce le primeşti. Altfel, se vor risipi în ceaţa uitării. Eu le fac să izvorască în mintea ta mai întâi pentru tine deoarece te vor ajuta să gândeşti aşa cum gândesc eu, să vezi lucrurile aşa cum le văd eu, să tălmăceşti semnele timpurilor aşa cum doresc să fiu înţeles în clarobscurul credinţei. Şi apoi pentru toţi fraţii şi surorile tale întru umanitate. Fiecare are nevoie de lumina pe care ţi-o dăruiesc. Te vei sluji de ceea ce-ţi inspir, hrănindu-ţi nu doar rugăciunea, ci şi învăţătura pe care o răspândeşti prin cuvânt şi pană”.