De ce l-am numit "Crinul cu parfum de sfinţenie"? Răspunsul este evident pentru un istoric sau pentru cineva cu elementare cunoştinţe de istorie medievală şi modernă a Franţei. Crinul a fost, mai ales începând cu secolul al XII-lea, simbolul monarhiei franceze: trei flori de crin aurii pe un câmp de azur. Dintr-un simbol cristologic, după anul 1000, crinul, aşa stilizat cum îl vedem pe blazonul regal francez, devine simbolul Fecioarei Maria, impunându-se apoi ca imagine primă a Maicii lui Dumnezeu. Pe parcursul secolului al XII-lea, sub domnia lui Ludovic al VI-lea şi Ludovic al VII-lea, crinul devine, sub impulsul abatelui Sugeriu de la Saint-Denis şi a sfântului Bernard de Clairvaux, emblema monarhiei franceze. În secolul al XIV-lea, Raul de Presles, teolog şi consilier al regelui Carol al V-lea cel Înţelept (1354-1380), oferă o frumoasă legendă privind originea florii de crin pe stema regală franceză, dându-i o origine supranaturală: regele Franţei "poartă în stemă trei flori de crin ca semn al binecuvântării Treimii; prin îngerul lui Dumnezeu, ea a fost trimisă lui Clovis, primul dintre creştini..., spunându-i-se că trebuie să-şi radă de pe arme cei trei broscoi pe care-i purta şi să pună în locul lor cele trei flori de crin". Legendă, şi ca atare trebuie citită. În esenţă, crinul îl reprezintă pe cel care, prin ungere, poartă coroana Regatului Franţei. Ludovic a ştiut să înveţe de la cei dinaintea sa ce înseamnă a purta coroana crinilor, ce înseamnă a fi uns. De aici şi dorinţa lui tot mai arzătoare de a i se asemăna tot mai mult Celui Uns de Tatăl ceresc, lui Cristos, de dragul căruia a trăit, a luptat, a guvernat. Iar cele două cruciade care i-au marcat viaţa şi, putem spune, i-au jalonat-o, reprezintă expresia cea mai înaltă a setei sale după Ierusalimul ceresc. "Ierusalim, Ierusalim", au fost ultimele sale cuvinte rostite în această lume. Această viaţă a Crinului cu parfum de sfinţenie se va deschide cu o prezentare a strămoşilor sfântului Ludovic, cu zorii dinastiei Capeţienilor care, prin diversele sale ramuri, a guvernat Franţa de la anul 987 până în anul 1848, deci aproape 900 de ani. De ce această introducere? Pentru că Ludovic al IX-lea nu poate fi înţeles fără cei care l-au precedat pe tronul Franţei, mai ales fără un Filip al II-lea Augustul. Va continua apoi prezentându-i părinţii - Ludovic al VIII-lea şi Bianca de Castilia -, pentru că în atmosfera de iubire dintre aceşti doi soţi s-a maturizat omul, regele, creştinul, cavalerul, sfântul. Mai ales că nu putem şti ce ar fi fost Ludovic dacă nu era Bianca, şi spun asta ştiind că istoria niciodată nu foloseşte cuvântul "dacă". Abia după această prezentare a strămoşilor şi părinţilor voi intra cu adevărat în viaţa plină de parfumul sfinţeniei a acestui om, pe care o voi depăna de la primele informaţii referitoare la copilăria lui, trecând prin durerea pierderii tatălui şi tulburările provocate de marii nobili ai regatului şi de ameninţarea engleză, dar şi prin primele manifestări ale pietăţii sincere a acestui tânăr, căsătorit cu Margareta de Provence. Şi ce ar fi Ludovic al IX-lea fără cele două cruciade! De aceea, acestora le va fi consacrat un spaţiu amplu, cu toate bucuriile şi întristările trăite de acest rege-cruciat prin excelenţă. Probabil partea a doua a vieţii va părea mai puţin atrăgătoare, din cauza limbajului tehnic, dar nu puteau fi trecute cu vederea şi alte domenii în care a excelat sfântul Ludovic şi fără de care sfinţenia lui nu poate fi înţeleasă pe deplin. Ultima parte a cărţii va prezenta drumul lui Ludovic spre Ierusalimul ceresc şi ridicarea lui la cinstea altarelor. După Epilogul care cuprinde Învăţăturile sfântului Ludovic către fiul său Filip, am considerat de cuviinţă - având în vedere ataşamentul lui faţă de rugăciune - să propun câteva rugăciuni în cinstea sfântului Ludovic sau care îi aparţin. Şi, evident, nu puteam să nu împodobesc această bio-hagiografie cu imagini - mai vechi sau mai noi - care să ne ajute să pătrundem şi vizual în lumea sfântului Ludovic. Sper ca această carte, cu toate limitele inerente acestei prime încercări de a prezenta istoric şi hagiografic viaţa unui sfânt, să ne ajute să crească în noi dorinţa care-l consuma pe Ludovic al IX-lea, aceea după Ierusalimul ceresc. Pr. dr. Petru Ciobanu